Papricaş de Pasărea Phoenix

N-am consumat niciodată droguri ca să scap de spleen-ul de a fi român, sau de alte angoase. Privind la Ţara aceasta cum se sinucide profesionist, îmi dau seama că nu mai e nevoie să mă mai apuc de droguri ca să-mi anesteziez simţirea, fiindcă, din păcate, nu mai pot nici să plec din ea.

Mulţi dintre noi, care încă nu plecaserăm din România, mai trăiam cu speranţa călduţă că, într-o zi, „dacă e, nu ne va împiedica nimeni să o facem”.

Dar a venit Covid-ul şi am aflat că posibilul este fratele geamăn al imposibilului şi că imposibilul a ieşit primul pizda mamii lui.

Astăzi nici măcar să fugi din Ţara asta „nu se mai merită”, căci peste tot în lumea largă e haos. Eu nu m-aş încadra nici în Suedia, să-mi las copilul să facă huţa-huţa pe statuia unicornului roz-bombon din Malmo, simbolizând „integrarea” „eLGeTeBetistă” în societate. Dacă-mi trebuie să-mi golesc vintrele, aş intra, fără urmă de respect de gen, în buda Neutrilor şi cu siguranţă aş ridica pumnul în sus ori de câte ori ar trebui să-mi ascund religia.

Nu m-aş încadra nici în Franţa, unde copilul meu ar avea la grădiniţă colegi de genul Fahima, Isra, Karam, Amir.

Aveam zece ani când, la televizor, am văzut la un moment dat scris cuvântul Libertate - şi ni s-a spus că vom fi liberi. Dar Libertatea noastră, a românilor, a fost şi a rămas una second-hand. Ce au mai lăsat occidentalii pe la coşurile de gunoi şi au ajuns la noi sub formă de „ajutoare”.

Fiind copil de gimnaziu, eu am primt o libertate destul de purtată, cu găuri, la care i se dusese şi brand-ul.

Aşa am aflat că sunt liber, dar numai dacă am viză Schengen, fiindcă libertatea în lume este condiţionată de nişte ştampile.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici azi. Nici azi noi nu putem călători liberi în ţara parteneruluzi nostru strategic. Chiar şi după 32 de ani avem nevoie de o ştampilă de la ei, care să ateste că suntem purtătorii unei versiuni mai vechi de Libertate.

În 32 de ani de Libertate găurită, mi-am ales cea mai liberă profesie pe care o puteam găsi în galantarul de opţiuni alocat mie, un copil dintr-o familie ultra modestă, care n-a putut nici să-şi termine facultatea, fiindcă murea de foame dacă nu muncea.

Cu libertatea jurnalistului în mână, am murit sufleteşte, zi de zi, văzându-mi Ţara cum se schingiueşte singură, tăindu-şi cu lama venele, scoţându-şi cu cuţitul prostiei ochii din găvane, împiedicându-se singură să nu mai vadă drumul cel bun, vânzându-şi organele străinilor, făcând pe ea de frică atunci când trebuia să se apere – o Ţară boschetară care, ca toţi boschetarii ce-ţi povestesc cum au fost ei pe vremuri profesori de fizică cuantică la Cernavodă, trăieşte din trecutul glorios, din poveştile cu daci şi romani, cu Vladimireşti, Bălceşti, Ştefani şi Antoneşti, uitând, ca orice boschetar, că este singura vinovată pentru halul în care a ajuns, aşa cum, enervant de emoţionant, ne-a arătat asta colegul meu Victor Lungu în editorialul său pe care îl puteţi citi AICI.

În 32 de ani de Libertate, ni s-au schimbat şi expresiile de grup. În comunism părinţii ne ziceau: „nu te întinde, decât cât ţi-e plapuma”, „capul plecat, sabia nu-l taie”, „nu-ţi băga nasul, unde nu-ţi fierbe oala”, „ai grijă ce-ţi doreşti, că poate o să primeşti”, „calul de dar nu se caută la dinţi”, „mai binele este duşmanul binelui”. Şi a ieşit o generaţie de români care s-au mulţumit cu „mai binele Ion Iliescu”, care „a plecat capul” în faţa durităţii lui Năstase, care nu „l-a căutat la dinţi” pe Traian Băsescu şi nu „şi-a băgat nici nasul în oala” lui Iohannis.

Astăzi expresiile noastre s-au schimbat, potrivit vieţii din ultimii 32 de ani: „dacă e, mai vedem”, „n-a fost niciodată să nu fie cumva”, „n-avem ce face, noi suntem mici”, „mergem înainte, că înainte era mai bine”, „sunt interese mari la mijloc”, „mai bine să-mi fie rău, decât să-mi pară rău”. Şi de aia zic că nu mai trebuie să luăm droguri ca să ne anesteziem simţirile văzând cum ne-am rispit vieţile în faţa dezastrelor cotidiene. Cum ne-am obişnuit cu poveştile noastre de rataţi, valorizând ratatul cel mai mare din oraş sau din ţară, jinduind după ratarea lui academică.

Să tot fi fost anul 1985. Pe strada Lăcrimioarelor din micul oraş Bistriţa, în blocul M2, locuiam, uşă lângă lângă uşă, lângă o familie pestriţă: tatăl, Romică, ţigan, era mai mereu plecat de acasă. Lucra în industria petrolieră în Irak, în condiţii foarte grele. Dar, faptul că îşi asuma aceste riscuri, îl făcea să primească o simbrie însemnată, lună de lună, şi, pe relaţiile bilaterale dintre România şi Irak, să fie cerut an de an de irakieni, la muncă. 11 luni pe an, Romică lucra de îi săreau capacele, strângând dolari peste dolari, cu gândul la familia lui din România, la soţia lui şi cele două fetiţe, vecinele noastre.

Vă povestesc despre Romică fiindcă nu l-am uitat toată viaţa. Aşa cum era el, micuţ, negricios, uscăţiv, plin de fibră şi cum ajungea cu două maşini de la aeroportul Henri Coandă în faţa scării blocului nostru.

Romică era Moş Crăciunul nostru de la începutul vacanţei de vară – mereu venea la începutul lunii iunie. Toţi copiii din cartierul nostru pestriţ, compus din românaşi, ţigănaşi şi unguraşi, îl aşteptam încă de la 8 dimineaţa, lipiţi de gardurile care înconjurau un nuc mai mare ca tot blocul.

Iar Romică cobora din prima maşină în aplauzele şi chiotele noastre – zeci de copii care-l aşteptam disperaţi de poftă, să deschidă cuferele mari pline de dulciuri, cumpărate pentru noi toţi de Romică, ţiganul generos care nu ne uita niciodată.

Cu meticulozitate, parcă hârâindu-ne intenţionat şi încercându-ne răbdarea, Romică desfăcea valizele mari mustind a Maoam, a Mamba, a Toblerone, a Wrigley’s şi ne împărţea la fiecare, umplându-ne căuşul palmei de bucurii. Nu era mult, dar pentru noi era imens, fiindcă nu auzisem noi de Mamba decât din poveştile cu Dracula şi Zamolxes.

Apoi, fericit, Romică îşi lua propriile lui bagaje şi urca la etajul I unde îl aşteptau fetiţele şi soţia pentru care avea, binenţeles, mai multe cadouri: un video-player nou, casete video cu desene animate pentru noi, sau porno, pentru ei, părinţii; cartuşe întregi de Kent şi John Player’s Special.

De ani de zile dura bucuria aceasta, a noastră, a copiilor. Dar ca orice-i minunat şi frumos, s-a terminat într-o zi când un vecin nemulţumit l-a reclamat la Miliţie pe Romică, acuzându-l că distribuie propagandă capitalistă şi filme porno, prin faptul că organizează şedinţe de vizionare a casetelor video la el acasă.

În acel an, Miliţia a venit, i-a ridicat lui Romică video-ul, casetele, ţigările şi dolarii munciţi, l-a dus la secţie, l-a bumbăcit bine...

De atunci Romică nu ne-a mai adus dulciuri. În anul următor a trecut supărat pe lângă noi, copiii care-l aşteptam, s-a închis în casă şi, în luna sa de concediu, a băut încontinuu, a băut zi de zi şi şi-a bătut, zi de zi, nevasta şi copiii.

De aceea vă spun nu mai trageţi speranţa că România va renaşte ca Pasărea Phoenix.

Pasărea Phoenix a României a fost tăiată de mult, au făcut-o românii papricaş şi acuma o râgâie.

Adauga comentariu